Iubirea se plăteşte

Voi ce credeţi că-i iubirea?
Căci privind la concluzia generală şi la opinii omogenizate am să încep să vă vorbesc despre acea împlinire, lipsa contorului de compromisuri şi dăruirea completă a personajului, lipsa aerului şi alipirea jumătăţilor.

Dar nu privesc. M-am săturat de poveşti siropoase despre iubiri eterne, despre feţi frumoşi din basme cu Ilene cosânzene, care fac nuntă mare şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Şi oricum, cine mai poate vorbi despre iubirea aceea pură şi inocentă într-o lume a orgiilor?

Iubirea este un serviciu prestat. Cu plată, de obicei, ulterioară. Pentru că da, orice iubire se plăteşte.
Şi mă car, peste ani, cu saci grei purtaţi ca crucile-n spinare, încarcaţi cu bucăţi de suflet în formă de arginţi, pentru orice iubire se arată în cale.

„Şi la sfârşit să nu uitaţi ceva : la mine aici, iubirea se plăteşte.” [ Vama veche, „ Curva regimentului” ]

Creştem mari şi ne facem mici

Am ajuns la vechea cetate într-o clipită. Drumul mi s-a părut mai scurt ca niciodată. Memoria mă duce în meleagul amintirii şi mă face să retrăiesc acea perioadă de copilărie când cetatea mi se părea atât de departe...
„E departe?” întreabă ea cu iz de teamă şi leneveală normală de zi de vacanţă. I-am spus că nu, că aici orice e aproape. Nu împărtăşeam aceleaşi impresii, când, şchioapă de om fiind, mi se părea şi chioşcul de ziare departe.
Dudul ne aştepta şi el acolo. Bătrân ca vremea, însă nou pentru mine. Mi-am mânjit mâinile cu sânge dulce de crengi uscate, dar vii.

Creştem mari şi ne facem mici.

Când paşii mi s-au dezmeticit prima dată, patul era atât de departe de măsuţă.
Când mi-a dat mama drumul la mână, am alergat în curse obositoare până la bunica în braţe.
Când a trebuit să merg prima oară singură la şcoală, drumul era de-un veac.
Când am colindat casele vecinilor, mi-a obosit glasul.
Când am luat singură drumul vieţii am făcut mii de popasuri. Încă mai fac.

Drumurile se micşorează treptat, odată cu ascensiunea noastră pe scara gradată a aţei vieţii.

Se pare că timpul tot mai scurt nu e singura povară a oamenilor mari.
E mână-n mână cu distanţa....

Orgoliu, incertitudine, amăgire. El şi ea.

Ea îl priveşte de sub marginea ceştii, din care soarbea uşor. E ca de obicei la cafeneaua de la colţul străzii. El, ca de obicei, la trei mese distanţă, pe o linie oblică perfectă cu ea. El îi mângâie privirea cu o privire, una care aleargă prin aer ca picioarele prin apă. Ea zâmbeşte. El schimbă direcţia privirii, ea plăteşte nota şi pleacă.

Ea stă şi citeşte o carte, încolăcită în pat, dar trece printre rânduri, scriindu-şi practic propria carte. Îşi însuşeşte privirea într-un fluture aurit din stomac. El stă într-o latură de gând, unde adună amintiri incerte.

Zilele trec în grabă, privirile curg, mai uşor sau mai greu în linie oblică în gust de cafea.

Ea nu mai pricepe, de ce sunt doar priviri? Ar vrea să facă primul pas, însă conduita de doamnă pe care o poartă strânsă în corset nu o lasă. El aşteaptă un gest, caută să caute mai mult decât o privire ruşinoasă din spatele unor urme roşii pe cana de cafea.

În această dimineaţă s-au pietrificat fluturi. S-au deschis frustrări şi s-a ales haina schimbării, a mândriei.

El comandă acelaşi expresso lung şi aşteaptă privirea jucăuşă. Azi s-a hotărât că nu poate să îi joace simţurile feste. O să o abordeze pe ea.
Ea apare într-un final la masa de lângă geam. El se ridică chipeş, cu coloană vertebrală, dar ea, frumoasa ea, primeşte la masa ei un alt domn. Dar el nu se opreşte. Nici măcar când ea porneşte în urmărirea domnului nou spre toaletă.

El stopează senzaţii de amăgire la auzul sunetelor de armonie trupească. De întregire a două entităţi.

La masa lui din umbră, soarbe ultima gură de cafea. Plăteşte nota şi pleacă. „ Poate că doar mi s-a părut.”

Ea se întoarce şi domnul pleacă. La masă,ea e în căutarea unei priviri oblice pe care probabil nu o va mai cunoaşte niciodată.

BAC-ul sau marea păcăleală

În huiduieli superioare şi aclamări inferioare vă prezint superbitatea mea de notă de bac : 8,87. Detaliem : 10 română oral, 9 engleză oral, 8,60 română scris, 6,80 matematică, 9,10 marketing şi 9, 75 geografie.
Şi acum...unde a stat buba? În marea minciună în care este învelit învăţământul românesc.

În primul rând, eu nu-mi contest nota, dacă lucrările au fost controlate la sânge. Aş contesta-o la marketing, căci am făcut de 9,5 sigur, în rest să zicem că aşa e.
Problema majoră şi subiectul meu de oftică e în grădina vecinului. Ştiu , în aia de nu ar trebui să te uiţi. Da eu mă uit şi mă oftic. Aia e.

Bacul e o mare păcăleală. Supravieţuieşte cel mai băftos, cel mai pilos sau cel mai cu bani pe el. Asta e regula.

Unii au avut baftă de comisii faine de supraveghetori, care i-au lăsat să comunice între ei. Eu am avut parţial, la mate unde aveam cea mai mare nevoie a stat aia geană pe noi şi ţipa de nici nu puteai să te mişti în bancă. Dacă o văd pe stradă, o bat!

Unii au avut baftă de comisii faine la orale. La engleză de exemplu, noi, dintr-un liceu de mijloc , am avut comisii din cele mai forte licee din Braşov, şi s-au dat note relativ mici, dar nicio problemă, cei din liceele forte au avut comisii de la liceele de mijloc, deci au luat note mari.

Unii au avut tupeu şi şi-au plătit examenele.

Alţii au plătit comisiile de supraveghere şi direct cu copiuţele pe bancă.

Alţii doar piloşi şi au aranjat „mămica şi tăticul” note mari.

Unii pur şi simplu au avut baftă să le pice ce ştiau.

Ei, dar ce spun eu aici? Legea junglei domnule.Ai gât bine, nu , dai din picioare cu burta pe uscat.

Nicio problemă, eu doar mi-am pierdut nişte nopţi să învăţ pe de rost la marketing.
Măcar n-am făcut meditaţii la nimic, că oftica era şi mai mare acum.

Şi uite aşa, acum vedem cum s-or număra bobocii în toamnă. Că la facultate vine încă o bubă : notele babane din clasele 9-12 ale tocilarilor/ celor de la ţară.

M-am decis. Trebuie să-mi caut norocul în altă parte. În învăţământ o fac degeaba. Un jeg. Cius.

Michael Jackson, ce a fost şi ce va fi.

Astăzi e ziua în care s-a stins din viaţă o legendă muzicală : Michael Jackson. O dată cu aflarea veştii site+urile s-au umplut de pagini de omagiu pentru el, Statusurile au fost asaltate la fel, vorba despre asta roieşte în orice colţ de oraş, de ţară, de continent, de mapamond.

Lumea îl regretă. Se întreabă de ce. Lumea e afectată.

Eu nu. Şi nu pentru că nu îi recunosc valoarea şi meritul de demiurg în muzica pop. Tocmai pentru că fac asta. Îl recunosc că A FOST. Dar nu mai este. Şi nici nu ar mai fi putut fi.

Unora le e foarte greu să ajungă în vârf. Altora mult mai greu să se menţină. El a fost unul din cei care a ajuns acolo şi a coborât cu greu jos. Dar, fire umană, a făcut greşeli care aveau să-i distrugă sănătatea şi astfel să dispară din peisajul şcenei.

Am auzit că avea planificate 50 de concerte în următoarele 3 luni, că planifica the big coming back. Însă într-o lume în care ştampilele atârnă greu, nu cred că ar mai fi fost acum ce a fost atunci.

Părerea mea, decât cu un coming back mediocru , pentru că nu ar mai fi putut egala clar succesul avut odată, mai bine amintiri în spate care i-au format învelişul de legendă. Oamenii vor vitalitate, spirit nebun , de competiţie, nu oameni cu nasuri căzând.

Mie nu-mi pare rău că a murit. Oamenii trebuie să moară. Şi poate tocmai acesta a fost semnul că o revenire nu ar fi fost prolifică pentru marele Michael Jackson. Un semn sumbru întradevăr. Ultimul semn.
ACum vă las să-l plângeţi, nu pe cel ce ajunsese, ci pe cel ce a fost odată MARELE MICHAEL JACKSON.

Egoismul nu se naşte doar în ochi negrii.

Ochii săi întunecaţi mă induceau în eroare. Uitasem de toate capetele de acuzare care urma să i le pun în frunte, cu sete de explicaţii. Mă învârtea din cuvinte cum învârţi pe degete moneda de 10 bani. Slabă la detalii, mă făcea să cred că întradevăr eu nu-mi aminteam bine ce îmi zisese. Deşi, în adâncul meu, minciuna lui răsuna clară şi concisă, de parcă o rostise acum 2 minute...

„Omul e născut pentru a fi egoist”, spunea el cu bărbia sprijinită de cele două degete ale priceperii.
Într-un praf de umbră, doar mă făceam că nu-l pricep. Asta înăuntru, căci pe dinafară aprobam din cap fără motiv. Îmi spuneam :Doamne, cât de departe suntem unul de altul! Şi doar o masă ne distanţa de fapt. Şi becul ce se balansa deasupra ei.

Luni trecând fără să-i văd ochii negrii nu m-au făcut să mă gândesc la ce ascundeau de fapt. Ce se ascundea şi în mine. Reîntâlnirile au fost comune, spre banale. Până când atipicul din nou mi l-a trădat.

Încep acum să-l înţeleg. Fac din convingerea lui un fir de croială care se despică-n patru.

Şi ohh, câtă dreptate avea! Egoismul se află la baza tuturor. Şi probabil acelaşi egoism mă făcea să îl văd atât de departe. Pentru că mi-era greu să accept aşa ceva.

„Totul se naşte din egoism. Fiecare nevoie a noastră e una egoistă. Nevoia de afecţiune, de a da-o sau a primi-o, nevoia de apartenenţă, nevoia de sex. Toate vin din egoism.” Aş fi zis că e nebun. De fapt, aşa am şi gândit-o. Mă înşelam pe mine însămi. Căci cu adevărat cred în teoria sa.

Niciodată nu ai să cauţi să faci ceva din alt motiv decât purul egoism. Ai să mă contrazici, ştiu. Şi eu m-am contrazis pe mine. Şi l-am contrazis pe el. Din egoism. Pur.

Toate izvorăsc din egoism. Pentru că nevoia e ceva stric personal. Şi nevoia în sinea ei e o stare de egoism.

„ Şi cu altruismul cum rămâne? Când dai unui cerşetor ceva, de exemplu”.
Altruismul a apărut şi el tot dintr-o nevoie. Nevoia de a te simţi util societăţii, nevoia de a-ţi demonstra ţie însuţi că nu eşti egoism. Dar nevoia e egoism. Ironic, nu-i aşa?

Un prost, îmi ziceam. Nu vede că deschizându-mi ochii asupra egoismului său mă va îndepărta ? Acum, mă bucur că a jucat cu cărţile pe faţă. Eram eu doar prea oarbă ca să le disting petele de culoare şi formele în care se împleteau. Bucăţi de carton albe...atât erau pentru ochiul meu neavizat.

Cu ochii adânci şi negrii mi-l imaginez într-un nor de fum de ţigară, deşi nimeni nu fumează în jur. Cu nevoia de a-şi împlini altă nevoie. Care? Nu ştiu.
Se pare că ochii lui negrii au rămas totuşi de nepătruns...

O seară de vară. Nimic mai mult.

Zi de vară toridă, forfotă prin oraş. Seara se lasă dar forfota rămâne acolo. Fustiţe scurte, fete stilate sau nu, miros de tei, parcuri pline. Ce frumoasă e vara. Şi ce frumos e să te facă fericit lucruri mărunte.

Ieri mi-era poftă de pâine proaspătă, abia scoasă din cuptor, cu unt. N-a fost să fie, căci era cam târziu şi la ţară unde mă aflam, brutăria merge doar dimineaţa. În rest, s-au dat şi ei pe pâine feliată. Azi mi-am amintit de pâinea cu unt, când , cu ochii sprijiniţi pe geamul autobuzului am zărit un chioşc pe care scria cu roşu pe alb "Pâine proaspătă de cuptor". Abandonat fiind, era mereu acolo. Dar eu nu l-am observat până azi.

Acelaşi autobuz găzduia o fată pe care am văzut-o încă din staţie. Blondă, cu un stil aparte, haine foarte colorate, un tatuaj pe picior şi o geantă de pânză. O margaretă naturală pusă în părul prins la spate mi-a atrs atenţia. Era târziu şi cu banii în mână , ajunge grăbită la casa de bilete care nu mai era deschisă. O fată deloc pe stilul meu, care mi-a provocat o stare de bine etraordinară. " Bravo ei!", mi-am zis, "bravo ei că îşi ţine de stil şi este exact aşa cum vrea să fie". Am identificat-o cu personajul jucat de Charlize Theron în Sweet November.

I-am reperat rapid şi pe ei, doi tineri urcaţi la una din staţii, ea blonduţă, cu părul creţ, scurt şi tricou alb, care îi acoperea cu uşurinţă şi picioarele, până mai sus de genunchi, el cu acelaşi tip de tricou, mai pe mărimea lui totuşi. Au împărţit cu dragoste scaunul din faţa mea, ea pe braţele lui. Nu era greu să îţi dai seama că sunt împreună, iar mesajul de pe spatele tricoului ei făcea totul mai mult ca evident. "Iuuuubiituul meeu" scria cu o săgeată îndreptată spre stânga. Coborând din autobuz, se ţineau de mână, respectându-şi părţile. Vă puteţi imagina mesajul de pe spatele tricoului lui. Din nou, am zâmbit fericită.

Jandarmul din parc care îi spunea iubitei la telefon "şi eu te iubesc", cuplurile de pe fiecare bancă, florile absolut grozave, cum aş fi putut să nu mă simt bine.

Cum ar fi, dacă ar fi să fim mai des fericiţi?

Caută să fi aşa, iar cel de lângă tine se va inspira.

Hai să formăm o horă de zâmbete subtile!