De multe ori uitarea presupune mult timp şi efort.
Uităm uşor cheile acasă, lumina aprinsă sau de ziua de naştere a cuiva drag.
Uităm intenţionat, din ruşine sau din cauza cotidianului să spunem te iubesc.
Uităm cât evităm să oferim o îmbrăţişare sau un sărut.
Dar atunci când ceva contează cu adevărat, e foate greu de uitat. Şi de obicei realizăm că uitarea e a naibii de grea doar când persoana e de neatins.
Şi încercăm să uităm. De fapt, ce încercăm?
Sunt momente în viaţă când trebuie să oferi aproape tot ca să realizezi că nu ar fi meritat să dai de fapt nimic. Şi din acel puţin rămas trebuie să construim din nou totul. Un tot care la rândul său va rămâne aproape nimic din care vei face din nou un tot.
Asta e uitarea : efemeritatea nimicului şi a totului, adunate în aceeaşi filă de poveste.
Religia celui care nu crede in biserica
Cu 8 ore în urmă


