Nu-mi răspunde prin nisip!

Ce ne dă, până la urmă , timpul? O siguranţă sau doar o obişnuinţă? Şi ce să fie mai valoros, să ai sentimentele cele mai profunde sau să te obişnuieşti cu o persoana, cu o lejeritate ?

Nu ştiu de ce rutina se vrea a fi sinonimă cu stabilitatea... De fapt, e cea mai grea boală de care poate suferi sufletul omenesc, e genul de parazit care se infiltrează încet, dar sigur în adâncimile fiinţei, mâncând cu poftă toată frumusetea trărilor. Sufletul moare lent, scufundat într-o durere continuă ,de care uneori se uită, pentru că nu are modificări de stare şi de amploare. Rutina te prinde într-o pânză din care vrei să pleci, dar ţi-e teamă şi lene să o faci.

Nu ştiu dacă sunt doar eu, dar parcă aş vrea să cred că stabilitatea se reflectă în altceva. Aş crede că ea nu se câstigă prin obişnuinţă, ci prin sentimente, prin comportament şi demonstraţii.

Timpul care se scurge ar trebui să nu fie doar nisipul dintr-o clepsidră, să arate doar ordonarea lui în societate, organigrama unei vieţi, el ar trebui să fie măsurat în trăiri şi împliniri...şi asta cel puţin pentru omul-spiritual care trăieşte în omul-carcasă socială.

Să învăţăm adevărata valoare a timpului şi a trăirilor deopotrivă, pentru o stare armonioasă şi fericire profundă!